OUT OF THE PRESENT (Andrei Ujica, 1995)

Câteodată, prin cosmos

Filmul începe cu o poezie. Într-o imagine atemporală, luată undeva, într-o navă spaţială, obiecte şi corpuri plutesc.

Nu ştiu câţi oameni şi-ar dori să se afle, măcar pentru un interval scurt, în afara timpului, înţeles ca istorie, ca succesiune a realităţilor cotidiene care influenţează cursul vieţii tuturor celor prinşi în el. S-ar putea să fie puţin angoasant. Să fii conştient că acolo, în prezent, se inventează o mulţime de aparate tehnice care schimbă faţa cotidianului, aşa cum îl ştiai tu. Sau că acolo, în absenţa ta, copiii tăi bifează etape esenţiale ale vieţii. Sau că, în timp ce tu eşti în afara prezentului, ţara ta îşi schimbă numele, înfăţişarea, structura politică şi posibil şi cea socială. Sau, dimpotrivă, poate că la asta sperăm cu toţii, copleşiţi aşa cum ne găsim sub presiunea timpului.

„Out of the present” este probabil cel mai surprinzător şi mai emoţionant document vizual care poate pune această problemă, filosofică şi mistică în acelaşi timp, prin perspectiva unui eveniment istoric uşor localizabil.

citeşte mai departe pe Ginger Group

THE STORE (1983, Frederick Wiseman)

Despre farmecul discret al banalului

După proiecţia filmului, Michael Stewart – antropolog britanic şi membru al juriului în competiţiile Internaţional şi Student – vine în faţa spectatorilor pentru a modera o discuţie cu Cristi Puiu şi îl roagă să explice de ce „ne-a plictisit timp de două ore cu acest film”. Ne aflăm în ziua a 5-a a ediţiei cu numărul 10 a Festivalului de Film Documentar Astra Sibiu, unde Cristi Puiu a fost invitat, printre altele, să prezinte publicului un documentar favorit de-al său. Documentarul cu pricina este „The Store”, realizat de Frederick Wiseman iar remarca lui Michael Stewart este, evident, o glumă. Cu subtext.

Pe care nu au prins-o unii dintre spectatorii intraţi la film, care au părăsit sala înainte ca filmul să ajungă la creditele de final.

„The Store” este un documentar observaţional ce urmăreşte în detaliu varii procese interne ale funcţionării magazinului Neiman-Marcus din Dallas – un magazin de lux de dimensiuni impresionante.

citeşte mai departe pe Ginger Group

COPIII URANIULUI (2009, Adina Popescu, Iulian Ghervas)

În Băiţa Plai, fiecare nor de ceaţă, fiecare piatră de pe asfalt, asfaltul în sine, totul musteşte de un pericol iminent. Se numeşte uraniu şi este un element chimic radioactiv. Mina „Avram Iancu” a funcţionat aici mai bine de 60 de ani, cu toate că efectele iradierii cu uraniu asupra locuitorilor şi în special asupra lucrătorilor în mină erau cunoscute, dar ascunse, de către autorităţi. Până să se obosească un inginer rus trimis de partid să îi lumineze pe localnici cu privire la acest aspect, minerii obişnuiau să bea apă venită direct din stânci. Şi nu vrei să te gândeşti ce boli poate provoca un astfel de obicei.

O cercetătoare măsoară gradul de iradiere în diferite puncte ale acestei zone. Descoperă, în curtea unei case, o cifră de iradiere care se apropie de 10, în condiţiile în care limita normalului este 0,20. Siderată, spune că până atunci aparatul de măsură nu a atins niciodată un asemenea nivel de iradiere. Mina „Avram Iancu” a fost închisă în 1998, numai că efectele iradierii cu uraniu nu trec atât de uşor. Substanţa chimică există în pietrele cu care se joacă copiii, în materialele de construcţii din care au fost ridicate casele, în aerul pe care îl inspiră toţi.

Călătoria prin această lume stranie, de o disperare aproape totală, este ghidată de un bătrân care pare a fi cel mai vechi şi cel mai longeviv lucrător din mină, şi care, culmea, a supravieţuit până la 79 de ani. Bătrânul rememorează secvenţe din deceniile în care a lucrat ca director al minei. De multe ori, zile în şir, a fost nevoit să stea în mină chiar şi când apa îi ajungea până la umeri, pentru că asta le mai dădea curaj muncitorilor pe care îi avea în subordine. Imaginea pare desprinsă din infern. „Şi, uite, sunt încă în viaţă”, spune el emfatic.

Blocurile din zonă par să se surpe. Interiorul lor ascunde personaje obscure şi decoruri sumbre. Bătrânul fost director găseşte pietre cu uraniu chiar şi pe drumurile des umblate. Un localnic adună ciuperci pădureţe pe care le vinde apoi. Ciupercile au crescut probabil alături de pietrele respective.

Ignorând tot acest spectacol lugubru, un băieţel angelic fluieră un cântec inventat de el, inspirând aerul otrăvit. Cu acest cântec aproape ireal, finalul contrapunctic al filmului atinge rezonanţe maxime. Desfiinţând aproape orice urmă de speranţă, ignorând orice urmă de umor, şi în final, emoţionând, filmul „Copiii uraniului”, trece printr-un registru larg al sentimentelor umane de culoare închisă, dar o face extrem de sugestiv.

__________________________________________________________________________________________

„Copiii uraniului” a câştigat premiul pentru cea mai bună cercetare într-un film documentar din competiţia România, în cadrul festivalului internaţional de film documentar Astra Sibiu 2009

THE FUNNY SISTERS (2008, Bjӧrn Reinhardt)

Veselia necondiţionată. Te întrebi câţi oameni mai pot înţelege un asemenea concept. În “Surorile hazlii”, două surori singure din Maramureş îşi duc traiul atemporal cu o seninătate, împăcare şi veselie greu de înţeles. Pentru acest singur motiv, se poate spune că acest film înfăţişează o lume demult apusă. Citeste mai departe »

ADAKALE STORIES (2009, Ismet Arasan)

„Adakale Stories” este un colaj de poveşti de pe insula pierdută Adakaleh, ştearsă de pe faţa pământului în 1970 de către regimul comunist. Situată în apropiere de Orşova, insula a fost complet acoperită de apele lacului de acumulare al hidrocentralei de la Porţile de Fier. Demersul filmului de recuperare a acestui loc pierdut sub ape constă în colectarea unor rememorări ale oamenilor care au trăit acolo. Descoperim astfel un loc paradisiac unde oamenii de diferite naţionalităţi trăiau laolaltă în cea mai deplină înţelegere, departe de trepidaţiile lumii de dincolo de ape. Citeste mai departe »

ESPERANDO MUJERES (2008, Estephan Wagner)

Iată o întrebare intrigantă la care acest film nu dă răspuns. Dacă e de înţeles că în timpul războiului, toţi bărbaţii pleacă la luptă lăsând femeile singure, ce face ca, în condiţii absolut normale, bărbaţii să rămână complet părăsiţi de femei? Şi totuşi. Cum ar arăta o societate fără femei? Bărbaţii ar învăţa probabil să îşi spele singuri hainele, să facă curat, să gătească şi să hrănească animalele. Şi apoi?

În satul Riofrio, undeva în Spania, dintr-un motiv necunoscut, lipsesc aproape cu desăvârşire femeile, iar majoritatea bărbaţilor nu au cunoscut aproape niciodată proximitatea unei femei. Cei mai tineri, încă neresemnaţi, au pus la cale o „caravană” – vizita în satul lor a unui grup de 50 de femei disponibile, venite de prin alte părţi pentru o serată dansantă. Evenimentul trezeşte instincte adormite în bărbaţii din sat, astfel că ei orchestrează o întreagă desfăşurare de forţe: redecorează sala mare de sărbătoare a satului, pregătesc un festin, o plimbare a fetelor în oraş, găsesc chiar un cimpoier care să le cânte la petrecere. Fiecare are motivaţia lui: unii vor să îşi găsească o soţie, alţii caută o noră pentru fiu care să lucreze pământul, cei mai mulţi se gândesc, evident, la sex. Unii sunt sceptici şi ignoră cu totul „caravana”. Chimeno, beţivul satului, pare că este în căutarea dragostei. Şansele lui par minime: nu pare a putea sta departe de alcool şi toţi consătenii îl batjcoresc.

Ziua mare vine, autobuzul plin cu femei intră în sat şi nebunia se dezlănţuie. Bărbaţii se reped asupra femeilor într-un fel din care transpare destul de clar că nu prea sunt obişnuiţi cu prezenţa în carne şi oase a sexului feminin. Te aştepţi ca, dintr-un moment în altul, să se producă o catastrofă. Toate aşteptările sunt deturnate însă când persoanjul cel mai puţin probabil să reuşească îşi găseşte perechea multaşteptată.

La fel de mult o privire asupra singurătăţii, o interogare asupra rolului pe care îl poate avea femeia pentru bărbatul singur, cât o neaşteptată şi neverosimilă poveste de dragoste, „Esperando Mujeres”, în regia lui Estephan Wagner, promite a fi o dramă cu accente de umor negru şi sfârşeşte prin a fi o revigorantă lecţie despre speranţă. Filmul clarifică destul de târziu cine este protagonistul poveştii dar acesta este marele său atu, pentru că pregăteşte astfel, cu atît mai ingenios, surpriza neaşteptată adusă de final.

_________________________________________________________________________________________

„Esperando Mujeres” a fost prezentat în cadrul festivalului international de film documentar Astra Film Sibiu 2009, competiţia Student

ALETHEA (2007, Petra Holzer & Ethem Ӧzguven)

În 1989, Eurogold, o companie australiano-canadiană, depune o cerere către guvernul turc în scopul obţinerii unei autorizaţii pentru a extrage aur din pământurile din apropierea oraşului Bergama, în regiunea Pergamon. O obţine în mai puţin de o lună. Începe să cumpere pământurile localnicilor iar aceştia sunt forţaţi să îl vândă pentru că altfel statul i-ar expropria şi ar vinde terenurile pe mult mai mulţi bani. Compania Eurogold începe să caute aur, vărsând cianură în râurile şi pământurile regiunii. Pergamon este un sit antic vestit pentru faptul că aici, era interzis să mori iar viaţa era sfantă. Dar nimic din toate astea nu contează atunci când în joc sunt foarte mulţi bani. Ignorând mulţimea de proteste ale localnicilor, care îşi văd întreaga existenţă călcată în picioare puţin câte puţin, compania continuă să opereze, poluând iremediabil zona.

Imagini cu proteste ale localnicilor din cele 17 sate ale regiunii sunt contrapunctate de argumente venite din partea companiei. În ciuda oricărei logici acceptabile, angajaţi ai acesteia susţin cu tărie în faţa camerei că efectele cianurii sunt mult exagerate iar frica populaţiei este alimentată de propaganda unor politicieni care nu vor ca activitatea companiei să continue.

Imaginile revoltătoare din Bergama alternează cu inserturi din care aflăm de numeroase exemple similare din alte părţi ale lumii: în 1992, în Ecuador, 400 de persoane au murit datorită deversărilor dintr-o mină de aur din Azuai Namibia; în 1993, în Idaho, 1200 de nativi americani au fost relocaţi cu forţa datorită deversărilor toxice din mina locală; în 1995, în Guyana 4 milioane de litri de noroi cu cianură au poluat cel mai mare râu al ţării – Omai.

În ciuda protestelor susţinute ale populaţiei locale, în ciuda deciziilor guvernamentale şi, într-un final, a hotărârii Curţii Europene a drepturilor omului din 2006 de a închide compania, Eurogold îşi continua încă acţiunea devastatoare. Procentul îmbolnăvirilor de cancer în regiune a crescut înfiorător. În Pergamon, viaţa nu mai e sacră.

__________________________________________________________________________________________

“Alethea” a  fost prezentat la festivalul international de film documentar Astra Sibiu 2009, în cadrul programului „Turkey, the unknown neighbour”.

CARMEN MEETS BORAT (2008, Mercedes Stalenhoef)

Cu toţii ne dorim o viaţă mai bună. Căile proprii de a căpăta una e ceea ce poate face diferenţa între oameni. Unii visează peste măsura posibilăţilor de a acţiona. Alţii practică minciuna, înşelăciunea şi furtul pentru a ajunge acolo. Alţii luptă, rătăcindu-se poate, dar păstrându-şi demnitatea. „Carmen meets Borat” descoperă exemple din fiecare categorie. E ceea ce îi dă un iz de universalitate şi atemporalitate.

Glod, un sat în mijlocul pustietăţii, undeva în România. „Glod” mai înseamnă noroi şi nu e un cuvânt rău pentru a caracteriza acest loc. Un procent mare din populaţie e alcoolică şi analfabetă. Ionela Ciorobea are 16 ani şi e considerată de către săteni o „babă” deja pentru că în Glod, fetele se mărită de la 14, 15 ani. Numai că pe Ionela nu o interesează presiunile. Vrea mai degrabă să se căsătorească din iubire. Visează să plece în Spania, unde oamenii şi locurile sunt frumoase. De frică să nu prindă rădăcini în Glod, nu îi acordă nicio şansă lui Cristi, vecinul care pare a fi îndrăgostit de ea, deşi acesta nu pare o partidă dezamăgitoare. Dar în Glod, „nu e nimic”. Nu există niciun motiv pentru care să vrei să trăieşti în acest loc. Şi chiar dacă familia Ionelei este destul de înstărită în sat, Ionela visează să evadeze. Adoptă numele imaginar de Carmen. Scopul ei este să trăiască mai bine; de asemenea, e principalul „păcat”. Citeste mai departe »

CONSTANTIN ŞI ELENA (2008, Andrei Dăscălescu)

După film, o să taci o vreme, gândindu-te probabil la proprii tăi bunici. O să te duci acasă amintindu-ţi secvenţe similare din viaţa lor, pe care le-ai văzut atunci când îi observai în acelaşi fel, nonintrusiv, cu o curiozitate tăcută. O să te gândeşti probabil că ţi-ar fi plăcut şi ţie să îţi filmezi bunicii, mai ales dacă acum nu mai sunt.

O să te întrebi din ce se compune emoţia ta. A fost simplu, elocvent, comic şi grav în acelaşi timp. Ideea de a filma bunicii fără niciun fel de intenţie regizorală, ci urmărind pur şi simplu cum sunt şi ce fac ei, aici şi acum, o să ţi se pară elementară şi genială. O să îţi aduci aminte că secvenţa în care analizează amândoi cutia de Pepsi ca pe un lucru curios si nou, neştiind dacă e bere sau alt lichid te-a făcut să râzi şi să plângi în acelaşi timp.

O să te gândeşti că e lucru mare ca un film să îţi provoace asemenea reacţii fundamentale, făcându-te părtaş la o familiaritate universală. Mai ales că nu foloseşte nicio retorică pentru a atinge acest scop. Mai ales când ştii că realizatorul habar n-avea că face un film primele dăţi când şi-a fixat camera nouă pe trepied şi a început să o testeze filmându-şi bunicii. Vroia probabil să înveţe să îi descopere subtilităţile în situaţii diferite de iluminare. Aşa că aşeza camera şi lăsa subiecţii, bunicii adică, să se desfăşoare. La un moment dat, s-a prins că ceea ce trage în cadru e un film şi a început să îl trateze ca atare. Decizia de a se implica minim în cadrul filmat e cea mai bună decizie regizorală pe care o poate lua. Mai are atributul că devine, de la sine, stil. Care stil e urmat coerent de-a lungul filmului, susţinut şi livrat până la ultima secvenţă şi ultimul cadru.

O să te gândeşti probabil că, fără să vrea, „Constantin şi Elena”, filmul care nu ştia despre sine că e un film, atinge teme fundamentale cum ar fi iubirea care rezistă proaspătă jumătate de secol, bătrâneţea şi doza de umor care o face suportabilă şi umană, moartea şi renaşterea ca doua fete ale aceleiasi monede.

În fine. Probabil că o să îţi doreşti ca atunci când te vei face mic, să îţi filmezi şi tu bunicii.

_____________________________________________________________________________________

„Constantin şi Elena” a câştigat First Appearance Award la International Documentary Film Festival din Amsterdam, menţiunea specială a juriului la Festivalul de film de la Sarajevo, premiul pentru debut la TIFF şi a fost  nominalizat pentru cel mai bun film documentar la premiile Gopo.

THE TAKE (2004, Avi Lewis, Naomi Klein)

Occupy. Rezist. Produce.

Imagini de arhiva de pe la inceputul anilor 2000 o arata pe Naomi Klein intr-un interviu, in cadrul emisiunii britanice HardTalk. Naomi Klein devenise deja cunoscuta drept cea mai activa figura feminina a miscarii antiglobalizare, cartile ei „No Logo” si „The Shock Doctrine” fiind remarcate chiar si in Romania. Gazda „HardTalk” nu isi poate infrana atitudinea fata de autoare si o prezinta publicului prin intrebarea retorica: „In afara de proteste, ce mai stie sa faca?”. Nu o lasa sa termine nicio propozitie, in schimb o someaza agresiv sa ii sugereze alternative la cartelile, aceleasi dintotdeauna, impotriva globalizarii. Cativa ani mai tarziu, Naomi Klein realizeaza, impreuna cu jurnalistul canadian si sotul ei Avi Lewis, documentarul „The Take”. Filmul vine ca cel mai bun raspuns, si cel mai surprinzator, la intrebarea gazdei HardTalk.

Chiar asa. La inceput de secol XXI, ce mai are de oferit sau de promis miscarea de stanga si care mai poate fi alternativa la capitalism si globalizare? Citeste mai departe »