UZAK (2002, Nuri Bilge Ceylan)

Despre distante irecuperabile

Uzak iti da timp destul sa declini ideea de distantare. Trebuie, spre exemplu, sa suporti un plan fix in care Mahmut, protagonistul – un fotograf blazat care nu mai crede in nimic – se uita la un plan la fel de enervant de lung din „Calauza” de Tarkovski. Putin mai tarziu, cand planul nu se va fi consumat inca, iti dai seama ca Mahmut incearca sa il plictiseasca pe Yusuf – varul sau prea provincial a carui vizita se prelungeste prea mult – pentru ca acesta din urma sa se duca mai repede la culcare si sa il lase singur.

Filmul construieste spatii mari, umplute cu multa liniste, in care ai tot timpul sa reflectezi la diferite forme de distantare, de cele mai multe ori ale tale la fel de mult ca si ale personajelor. Ca atunci cand pleci din mediul in care ai crescut si nu te mai intorci in mod real niciodata, iar oamenii care vin de acolo nu mai au cum sa se apropie de tine. Se poate intampla ca distanta sa se adanceasca progresiv ca o prapastie ce izoleaza un individ de restul oamenilor, lasandu-l, in acelasi timp, exact in mijlocul lor. Poate fi masura cu care ajungi sa apreciezi un lucru dupa ce l-ai pierdut. Sau poate fi o pereche straina de pantofi pe care o azvarli in dulap pentru ca te deranjeaza dintr-un motiv sau altul.

Nuri Bilge Ceylan masoara distantele privind prin obiectivul unei camere de filmat a carei prezenta ramane de cele mai multe ori neutra. Privirea sa se dezice de orice fel de pozitie analitica si ramane doar pretextul unui martor. De aici incepe o poveste spusa simplu, intr-un ritm lent (dar foarte calculat, ca in toate filmele lui Ceylan) in care aceasta privire nonintrusiva lasa loc unui tip de introspectie, a personajelor si a privitorului deopotriva, comparabila cu cea a Calauzei incercand sa deschida vizitatorilor o cale prin Zona. Citeste mai departe »