UZAK (2002, Nuri Bilge Ceylan)

Despre distante irecuperabile

Uzak iti da timp destul sa declini ideea de distantare. Trebuie, spre exemplu, sa suporti un plan fix in care Mahmut, protagonistul – un fotograf blazat care nu mai crede in nimic – se uita la un plan la fel de enervant de lung din „Calauza” de Tarkovski. Putin mai tarziu, cand planul nu se va fi consumat inca, iti dai seama ca Mahmut incearca sa il plictiseasca pe Yusuf – varul sau prea provincial a carui vizita se prelungeste prea mult – pentru ca acesta din urma sa se duca mai repede la culcare si sa il lase singur.

Filmul construieste spatii mari, umplute cu multa liniste, in care ai tot timpul sa reflectezi la diferite forme de distantare, de cele mai multe ori ale tale la fel de mult ca si ale personajelor. Ca atunci cand pleci din mediul in care ai crescut si nu te mai intorci in mod real niciodata, iar oamenii care vin de acolo nu mai au cum sa se apropie de tine. Se poate intampla ca distanta sa se adanceasca progresiv ca o prapastie ce izoleaza un individ de restul oamenilor, lasandu-l, in acelasi timp, exact in mijlocul lor. Poate fi masura cu care ajungi sa apreciezi un lucru dupa ce l-ai pierdut. Sau poate fi o pereche straina de pantofi pe care o azvarli in dulap pentru ca te deranjeaza dintr-un motiv sau altul.

Nuri Bilge Ceylan masoara distantele privind prin obiectivul unei camere de filmat a carei prezenta ramane de cele mai multe ori neutra. Privirea sa se dezice de orice fel de pozitie analitica si ramane doar pretextul unui martor. De aici incepe o poveste spusa simplu, intr-un ritm lent (dar foarte calculat, ca in toate filmele lui Ceylan) in care aceasta privire nonintrusiva lasa loc unui tip de introspectie, a personajelor si a privitorului deopotriva, comparabila cu cea a Calauzei incercand sa deschida vizitatorilor o cale prin Zona.

Citarea filmului „Calauza” in Uzak pare un fel de ax de referinta al discursului, cu atat mai mult cu cat este folosita plurisemantic. Este, in primul rand, reperul pentru „arta care a murit” (crezul in care a fost pusa in cui viata protagonistului), arta care nu mai exista, pentru care nu mai exista nicio finalitate, niciun interes, nicio pulsatie. Mahmut a ajuns la mijlocul vietii sale si lucreaza de zece ani ca fotograf pentru o fabrica de faianta. E blazat. Nu mai crede in nimic si traieste din inertie pe modul automat. Descopera intr-o deplasare prin tara un peisaj superb pe care vrea sa se opreasca sa il fotografieze. Isi inabuse imediat bruma de entuziasm si renunta spunand: „De ce sa-mi bat capul?”. Cui ii mai pasa de lucrurile astea? Intr-un unul dintre cele mai deconcertante momente ale filmului, in care autorul se joaca amestecand comicul cu tragicul, Mahmut priveste la un dvd cu filmul „Calauza”. Prima impresie este ca Mahmut o face pentru a-si recupera inspiratia. Sau pentru ca ii place foarte mult. Curand ne lamurim insa ca a pus dvd-ul cu Calauza pentru ca Yusuf, care isi petrece seara privind la televizor impreuna cu el, sa adoarma mai repede de plictiseala. Mahmut ramane singur. In momentul urmator, inlocuieste dvd-ul cu „Calauza” cu un film porno.

Moment in care citarea „Calauzei” devine un fel de arma a autorului prin care isi ironizeaza personajul si ridiculizeaza disperarea si blazarea acestuia. Dar pare ca o face cu eleganta pentru ca se foloseste de umor.

Si de autoironie. Ca in majoritatea filmelor sale, Ceylan pune in joc elemente foarte familiare lui. Isi distribuie cei mai apropiati memebrii ai familiei in roluri echivalente celor din realitate (in acest film mama, sotia, varul si un prieten apropiat, actori neprofesionisti care redau profunzimile personajelor cu o finete incredibila), filmeaza in locuri natale sau, in cazul de fata, in propriul apartament si, cel mai important, protagonistul nu se indeparteaza niciodata foarte mult de tipologia lui Ceylan insusi. Nu e exclus ca realizatorul sa-si fi pus pe masa propriile temeri, accentuate si duse cumva la extrem. Iar Uzak sa fie si o modalitate catarhica de a se smulge din pericolul blazarii definitive. Din pericolul de a nu mai crede in arta. In film.

Uzak – „Distant” – nu aduce nicio ameliorare in viata protagonistului. Mai mult, nu aprinde in niciun punct al sau speranta ca ceva se va schimba in bine. Mahmut ramane, poate mai mult ca niciodata, prizonier in lumea in care s-a incuiat singur, in izolarea din care nu mai are nicio sansa de evadare. E un film al carui sens se construieste pe o acumulare foarte lenta de detalii. Nu e propulsat de intorsaturi narative, e mai degraba o introspectie continua. Motivatia lungimii ultimului cadru al filmului nu este in niciun caz continutul sau narativ, pentru ca nu are niciunul, ci aceea de a pune un punct emfatic povestii prin construirea unei simple expresii faciale a protagonistului.

Cel mai bun argument pentru Uzak e faptul ca, prin demersul sau, iti accentueaza atat de mult anumite temeri incat, la finalul sau, primul impuls este sa te smulgi definitiv din amenintarea lor.

_________________________________________________________________________________________

Nuri Bilge Ceylan a castigat in 2008 premiul Cannes pentru regie cu pelicula “Uc Maymun” (Three Monkeys)