SHINE A LIGHT (2008, Martin Scorsese)

40 de ani mai tarziu

“E  o mica problema. Daca Mick sta in fata reflectorului mai mult de 18 secunde, o sa se aprinda.” „Cum adica o sa aprinda?” „O sa ia foc, din cauza caldurii.” „Vrei sa spui, cu flacari si chestii d-astea?” „Da, o sa ia foc.” „Pai nu putem sa facem asta. Nu putem sa ii dam foc lui Mick Jagger.” „Dar ne place efectul.” „Ne place efectul dar nu putem sa ii dam foc lui Mick Jagger. E simplu”.

Septembrie 2006, Manhattan, New York City. Martin Scorsese si maistrul sau de lumini se sfatuiesc in privinta unui efect de iluminare care sa inunde scena de la Beacon Theater, acolo unde Rolling Stones urmeaza sa sustina un concert parte a turneului A Bigger Band Tour. Concertul este organizat in scopuri caritabile de Fundatia Clinton iar Scorsese se ocupa de inregistrarea acestuia si de regia unui documentar despre trupa. Marty e foarte stresat. Pe langa faptul ca lui Mick Jagger nu prea ii convine decorul desi regizorul avea impresia ca acesta fusese cel ce optase pentru designul respectiv, in plus Mick nu se poate hotari la o versiune finala (de fapt nici macar probabila) a listei pieselor pe care le vor interpreta The Stones. Iar Marty vrea sa poata prezice fiecare miscare si acord de pe scena pentru a putea surprinde cu camerele de filmat absolut tot ce e important . Pentru ca Marty e foarte calculat si foarte precis.

Setlistul apare langa Scorsese si echipa lui cam la primul acord al primei piese din concert. Ar putea parea cam tarziu, dar Marty se descurca. I-a urmarit pe Rolling Stones inca de la primele aparitii, „cresterea” lui  a coincis cu cea a trupei britanice. Asa ca stie la ce sa se astepte. Intr-un interviu acordat publicatiei London Observer in august 2007, Scorsese marturisea: „Sa va spun cum stau lucrurile. Intre 1963 si 70, muzica pe care o faceau, am descoperit ca gravitez in jurul ei. O ascultam foarte mult. Si in cele din urma, a inspirat filme precum Mean Streets, intr-o anume masura Raging Bull si cu siguranta Goodfellas, Casino si alte filme facute ulterior”. „Le datorez enorm. In mintea mea, filmul asta a fost facut acum 40 ani. S-a intamplat doar sa poata fi filmat abia acum”.

Asa ca Marty nu prea face economie de mijloace pentru a da, intr-un sfarsit, viata imaginilor din mintea lui. Orchestreaza 18 operatori (printre ei, cativa care detin un Oscar pe acasa) care vor filma de pe macara sau din mana. Desfasurarea de forte il face pe Mick sa comenteze: „Cum crezi ca o sa se simta publicul cu toate camerele astea?”. Publicul arata destul de wild in imaginile din concert. Nu numai ca cele 18 camere nu prea par a se face simtite in randul audientei, dar in plus, capteaza imagini dinamice, in acelasi timp intime si extrem de vii ale spectacolului.

Vii si prin contrast. Apare dintr-o data intr-o imagine de arhiva un Mick Jagger pe la 30 de ani care marturiseste candid unui reporter ca e surprins ca trupa lui a avut succes doi ani la rand si apoi afirma intr-o rabufnire de sinceritate: „Si cred ca mai avem material pentru cel putin un an”. 40 de ani mai tarziu, acelasi Mick, la fel de energic doar cu fata ceva mai zbarcita de vreme ridica in picioare publicul de la Beacon Theater cu aceleasi cantece care uite, au rezistat ceva mai mult de 2-3 ani…

Concertul in „casa de papusi” e uplifting prin momentele bune la fel ca prin cele in care scartaie. Un Keith Richards pitoresc la voce in „Only found out yesterday”, un Jack Black destul de emotionat dar la inaltime in „Loving Cup”, o Christina Aguillera care vocalizeaza disperata in „Live with me” incercand sa tina pasul cu Mick Jagger. Sympathy for the devil.

Intrebat ulterior cum i s-a parut filmul, Mick comenteaza iar fandosit: „Nu prea mi-a placut, e plictisitor. Si sunt prea multe prim-planuri”.

„Shine a light” e o portretizare onesta, intima si foarte antrenanta a trupei Rolling Stones prin muzica pe care o poate produce inca, in lumina a patru decade de incercari si e realizata de un mare entuziast al trupei care se intampla sa fie pentru film cam ce a fost Rolling Stones pentru muzica.

Keith, cu vreo 20 de ani in urma, intr-o alta imagine de arhiva: „Cum ai supravietuit, Keith, tuturor lururilor rele (reporterul ar spune drogurilor, dar nu-i da mana)..?” „Pai chestia e sa nu te intrebi cum o faci, atata vreme cat o faci”.

________________________________________________________________________________________

Martin Scorsese a realizat de asemenea un documentar despre ultimul concert al trupei The Band – „The Last Waltz” (1978) si un documentar despre viata lui Bob Dylan – „No Direction Home” (2005).