CONSTANTIN ŞI ELENA (2008, Andrei Dăscălescu)

După film, o să taci o vreme, gândindu-te probabil la proprii tăi bunici. O să te duci acasă amintindu-ţi secvenţe similare din viaţa lor, pe care le-ai văzut atunci când îi observai în acelaşi fel, nonintrusiv, cu o curiozitate tăcută. O să te gândeşti probabil că ţi-ar fi plăcut şi ţie să îţi filmezi bunicii, mai ales dacă acum nu mai sunt.

O să te întrebi din ce se compune emoţia ta. A fost simplu, elocvent, comic şi grav în acelaşi timp. Ideea de a filma bunicii fără niciun fel de intenţie regizorală, ci urmărind pur şi simplu cum sunt şi ce fac ei, aici şi acum, o să ţi se pară elementară şi genială. O să îţi aduci aminte că secvenţa în care analizează amândoi cutia de Pepsi ca pe un lucru curios si nou, neştiind dacă e bere sau alt lichid te-a făcut să râzi şi să plângi în acelaşi timp.

O să te gândeşti că e lucru mare ca un film să îţi provoace asemenea reacţii fundamentale, făcându-te părtaş la o familiaritate universală. Mai ales că nu foloseşte nicio retorică pentru a atinge acest scop. Mai ales când ştii că realizatorul habar n-avea că face un film primele dăţi când şi-a fixat camera nouă pe trepied şi a început să o testeze filmându-şi bunicii. Vroia probabil să înveţe să îi descopere subtilităţile în situaţii diferite de iluminare. Aşa că aşeza camera şi lăsa subiecţii, bunicii adică, să se desfăşoare. La un moment dat, s-a prins că ceea ce trage în cadru e un film şi a început să îl trateze ca atare. Decizia de a se implica minim în cadrul filmat e cea mai bună decizie regizorală pe care o poate lua. Mai are atributul că devine, de la sine, stil. Care stil e urmat coerent de-a lungul filmului, susţinut şi livrat până la ultima secvenţă şi ultimul cadru.

O să te gândeşti probabil că, fără să vrea, „Constantin şi Elena”, filmul care nu ştia despre sine că e un film, atinge teme fundamentale cum ar fi iubirea care rezistă proaspătă jumătate de secol, bătrâneţea şi doza de umor care o face suportabilă şi umană, moartea şi renaşterea ca doua fete ale aceleiasi monede.

În fine. Probabil că o să îţi doreşti ca atunci când te vei face mic, să îţi filmezi şi tu bunicii.

_____________________________________________________________________________________

„Constantin şi Elena” a câştigat First Appearance Award la International Documentary Film Festival din Amsterdam, menţiunea specială a juriului la Festivalul de film de la Sarajevo, premiul pentru debut la TIFF şi a fost  nominalizat pentru cel mai bun film documentar la premiile Gopo.

THE TAKE (2004, Avi Lewis, Naomi Klein)

Occupy. Rezist. Produce.

Imagini de arhiva de pe la inceputul anilor 2000 o arata pe Naomi Klein intr-un interviu, in cadrul emisiunii britanice HardTalk. Naomi Klein devenise deja cunoscuta drept cea mai activa figura feminina a miscarii antiglobalizare, cartile ei „No Logo” si „The Shock Doctrine” fiind remarcate chiar si in Romania. Gazda „HardTalk” nu isi poate infrana atitudinea fata de autoare si o prezinta publicului prin intrebarea retorica: „In afara de proteste, ce mai stie sa faca?”. Nu o lasa sa termine nicio propozitie, in schimb o someaza agresiv sa ii sugereze alternative la cartelile, aceleasi dintotdeauna, impotriva globalizarii. Cativa ani mai tarziu, Naomi Klein realizeaza, impreuna cu jurnalistul canadian si sotul ei Avi Lewis, documentarul „The Take”. Filmul vine ca cel mai bun raspuns, si cel mai surprinzator, la intrebarea gazdei HardTalk.

Chiar asa. La inceput de secol XXI, ce mai are de oferit sau de promis miscarea de stanga si care mai poate fi alternativa la capitalism si globalizare? Citeste mai departe »