COPIII URANIULUI (2009, Adina Popescu, Iulian Ghervas)

În Băiţa Plai, fiecare nor de ceaţă, fiecare piatră de pe asfalt, asfaltul în sine, totul musteşte de un pericol iminent. Se numeşte uraniu şi este un element chimic radioactiv. Mina „Avram Iancu” a funcţionat aici mai bine de 60 de ani, cu toate că efectele iradierii cu uraniu asupra locuitorilor şi în special asupra lucrătorilor în mină erau cunoscute, dar ascunse, de către autorităţi. Până să se obosească un inginer rus trimis de partid să îi lumineze pe localnici cu privire la acest aspect, minerii obişnuiau să bea apă venită direct din stânci. Şi nu vrei să te gândeşti ce boli poate provoca un astfel de obicei.

O cercetătoare măsoară gradul de iradiere în diferite puncte ale acestei zone. Descoperă, în curtea unei case, o cifră de iradiere care se apropie de 10, în condiţiile în care limita normalului este 0,20. Siderată, spune că până atunci aparatul de măsură nu a atins niciodată un asemenea nivel de iradiere. Mina „Avram Iancu” a fost închisă în 1998, numai că efectele iradierii cu uraniu nu trec atât de uşor. Substanţa chimică există în pietrele cu care se joacă copiii, în materialele de construcţii din care au fost ridicate casele, în aerul pe care îl inspiră toţi.

Călătoria prin această lume stranie, de o disperare aproape totală, este ghidată de un bătrân care pare a fi cel mai vechi şi cel mai longeviv lucrător din mină, şi care, culmea, a supravieţuit până la 79 de ani. Bătrânul rememorează secvenţe din deceniile în care a lucrat ca director al minei. De multe ori, zile în şir, a fost nevoit să stea în mină chiar şi când apa îi ajungea până la umeri, pentru că asta le mai dădea curaj muncitorilor pe care îi avea în subordine. Imaginea pare desprinsă din infern. „Şi, uite, sunt încă în viaţă”, spune el emfatic.

Blocurile din zonă par să se surpe. Interiorul lor ascunde personaje obscure şi decoruri sumbre. Bătrânul fost director găseşte pietre cu uraniu chiar şi pe drumurile des umblate. Un localnic adună ciuperci pădureţe pe care le vinde apoi. Ciupercile au crescut probabil alături de pietrele respective.

Ignorând tot acest spectacol lugubru, un băieţel angelic fluieră un cântec inventat de el, inspirând aerul otrăvit. Cu acest cântec aproape ireal, finalul contrapunctic al filmului atinge rezonanţe maxime. Desfiinţând aproape orice urmă de speranţă, ignorând orice urmă de umor, şi în final, emoţionând, filmul „Copiii uraniului”, trece printr-un registru larg al sentimentelor umane de culoare închisă, dar o face extrem de sugestiv.

__________________________________________________________________________________________

„Copiii uraniului” a câştigat premiul pentru cea mai bună cercetare într-un film documentar din competiţia România, în cadrul festivalului internaţional de film documentar Astra Sibiu 2009