THE LIMITS OF CONTROL (Jim Jarmusch, 2009)

De vorbă cu tăcerea

Una dintre multele apariţii enigmatice cu care nenumitul personaj principal Lone Man se întâlneşte pe parcursul călătoriei sale are asupra sa, pe lângă obişnuitul mesaj încriptat strecurat într-o cutie de chibrituri, o vioară. Îi spune că muzica continuă să rezoneze într-un instrument, mai ales dacă acesta este construit din lemn, multă vreme după ce muzicianul a încetat să cânte la el. Dacă găseşti resurse în tine, o poţi auzi. „La fel ca orice altceva, presupun că e o chestiune de percepţie”. Pe undeva, înţelegerea acestui aforism este echivalentă cu înţelegerea muzicalităţii filmului în sine şi înseamnă că probabil vei continua să îl „auzi” rezonând multă vreme după ce acesta se va fi terminat.

Elegant lipsit de orice intrigă consistentă, „The Limits of Control” se construieşte pe meditaţie, introspecţie, muzică şi stare. Şi, ca de obicei la Jarmusch, pe căutare. Şi aici e vorba de o călătorie, hai să-i spunem iniţiatică, în care prea puţin contează ce se află la capătul său, ci descoperirile care punctează fiecare etapă a drumului.

Citeşte mai departe pe Ginger Group