THE LIMITS OF CONTROL (Jim Jarmusch, 2009)

De vorbă cu tăcerea

Una dintre multele apariţii enigmatice cu care nenumitul personaj principal Lone Man se întâlneşte pe parcursul călătoriei sale are asupra sa, pe lângă obişnuitul mesaj încriptat strecurat într-o cutie de chibrituri, o vioară. Îi spune că muzica continuă să rezoneze într-un instrument, mai ales dacă acesta este construit din lemn, multă vreme după ce muzicianul a încetat să cânte la el. Dacă găseşti resurse în tine, o poţi auzi. „La fel ca orice altceva, presupun că e o chestiune de percepţie”. Pe undeva, înţelegerea acestui aforism este echivalentă cu înţelegerea muzicalităţii filmului în sine şi înseamnă că probabil vei continua să îl „auzi” rezonând multă vreme după ce acesta se va fi terminat.

Elegant lipsit de orice intrigă consistentă, „The Limits of Control” se construieşte pe meditaţie, introspecţie, muzică şi stare. Şi, ca de obicei la Jarmusch, pe căutare. Şi aici e vorba de o călătorie, hai să-i spunem iniţiatică, în care prea puţin contează ce se află la capătul său, ci descoperirile care punctează fiecare etapă a drumului.

Citeşte mai departe pe Ginger Group

ENTRE LES MURS (2008, Laurent Cantet)

Portret de grup cu profesor

Noi crezum, voi crezeati, ei crezesc. „Spiritual”, adica ce vrea sa zica? Si „inselator”? „Austriac”, c’est quoi? Subjonctiv imperfect? Trebuie sa fii nebun, burghez sau homosexual ca sa il folosesti in exprimarea libera.

Clasa a 8-a, ora de franceza. Profesorul le cere elevilor sa redacteze un autoportret. Asta inseamna sa scrie cate ceva despre cine sunt ei, ce le place si ce nu le place sa faca. Pretext pentru instigare la exprimare. Oare sa fie ceva in neregula cand o eleva de 14 ani se descrie astfel: „Ma numesc Esmeralda Ouertani. Vreau sa devin politista sau rap-erita. Imi place sa mananc, sa dorm si sa o ard cu tovarasii mei din cartier”?

Profesorul de franceza nu e foarte uimit. Pare mai degraba resemnat sa asculte cu rabdare lucruri de genul asta. Sau sa faca fata supararii inexplicabile a unei eleve care decide sa nu mai vorbeasca cu el datorita faptului ca i se cere sa citeasca un text cu voce tare, sustinand ca profesorul are ceva cu ea, ca „doar mai sunt si alti copii in clasa”. Sau sa fie amenintat si imbrancit de alt elev. Cand toate tacticile sale de profesor esueaza, singura „arma” care ii ramane este omenescul interes pentru cunoasterea celuilalt. Asa ca isi provoaca elevii  – deja cauze pierdute in ochii majoritatii si, mai grav, in proprii lor ochi – sa se exprime. Interesul lui e sincer, numai ca nu are cum sa o dovedeasca. Nimeni nu il crede. Citeste mai departe »

UZAK (2002, Nuri Bilge Ceylan)

Despre distante irecuperabile

Uzak iti da timp destul sa declini ideea de distantare. Trebuie, spre exemplu, sa suporti un plan fix in care Mahmut, protagonistul – un fotograf blazat care nu mai crede in nimic – se uita la un plan la fel de enervant de lung din „Calauza” de Tarkovski. Putin mai tarziu, cand planul nu se va fi consumat inca, iti dai seama ca Mahmut incearca sa il plictiseasca pe Yusuf – varul sau prea provincial a carui vizita se prelungeste prea mult – pentru ca acesta din urma sa se duca mai repede la culcare si sa il lase singur.

Filmul construieste spatii mari, umplute cu multa liniste, in care ai tot timpul sa reflectezi la diferite forme de distantare, de cele mai multe ori ale tale la fel de mult ca si ale personajelor. Ca atunci cand pleci din mediul in care ai crescut si nu te mai intorci in mod real niciodata, iar oamenii care vin de acolo nu mai au cum sa se apropie de tine. Se poate intampla ca distanta sa se adanceasca progresiv ca o prapastie ce izoleaza un individ de restul oamenilor, lasandu-l, in acelasi timp, exact in mijlocul lor. Poate fi masura cu care ajungi sa apreciezi un lucru dupa ce l-ai pierdut. Sau poate fi o pereche straina de pantofi pe care o azvarli in dulap pentru ca te deranjeaza dintr-un motiv sau altul.

Nuri Bilge Ceylan masoara distantele privind prin obiectivul unei camere de filmat a carei prezenta ramane de cele mai multe ori neutra. Privirea sa se dezice de orice fel de pozitie analitica si ramane doar pretextul unui martor. De aici incepe o poveste spusa simplu, intr-un ritm lent (dar foarte calculat, ca in toate filmele lui Ceylan) in care aceasta privire nonintrusiva lasa loc unui tip de introspectie, a personajelor si a privitorului deopotriva, comparabila cu cea a Calauzei incercand sa deschida vizitatorilor o cale prin Zona. Citeste mai departe »