Una dintre multele apariţii enigmatice cu care nenumitul personaj principal Lone Man se întâlneşte pe parcursul călătoriei sale are asupra sa, pe lângă obişnuitul mesaj încriptat strecurat într-o cutie de chibrituri, o vioară. Îi spune că muzica continuă să rezoneze într-un instrument, mai ales dacă acesta este construit din lemn, multă vreme după ce muzicianul a încetat să cânte la el. Dacă găseşti resurse în tine, o poţi auzi. „La fel ca orice altceva, presupun că e o chestiune de percepţie”. Pe undeva, înţelegerea acestui aforism este echivalentă cu înţelegerea muzicalităţii filmului în sine şi înseamnă că probabil vei continua să îl „auzi” rezonând multă vreme după ce acesta se va fi terminat.

Elegant lipsit de orice intrigă consistentă, „The Limits of Control” se construieşte pe meditaţie, introspecţie, muzică şi stare. Şi, ca de obicei la Jarmusch, pe căutare. Şi aici e vorba de o călătorie, hai să-i spunem iniţiatică, în care prea puţin contează ce se află la capătul său, ci descoperirile care punctează fiecare etapă a drumului.

Citeşte mai departe pe Ginger Group

Noi crezum, voi crezeati, ei crezesc. „Spiritual”, adica ce vrea sa zica? Si „inselator”? „Austriac”, c’est quoi? Subjonctiv imperfect? Trebuie sa fii nebun, burghez sau homosexual ca sa il folosesti in exprimarea libera.

Clasa a 8-a, ora de franceza. Profesorul le cere elevilor sa redacteze un autoportret. Asta inseamna sa scrie cate ceva despre cine sunt ei, ce le place si ce nu le place sa faca. Pretext pentru instigare la exprimare. Oare sa fie ceva in neregula cand o eleva de 14 ani se descrie astfel: „Ma numesc Esmeralda Ouertani. Vreau sa devin politista sau rap-erita. Imi place sa mananc, sa dorm si sa o ard cu tovarasii mei din cartier”?

Profesorul de franceza nu e foarte uimit. Pare mai degraba resemnat sa asculte cu rabdare lucruri de genul asta. Sau sa faca fata supararii inexplicabile a unei eleve care decide sa nu mai vorbeasca cu el datorita faptului ca i se cere sa citeasca un text cu voce tare, sustinand ca profesorul are ceva cu ea, ca „doar mai sunt si alti copii in clasa”. Sau sa fie amenintat si imbrancit de alt elev. Cand toate tacticile sale de profesor esueaza, singura „arma” care ii ramane este omenescul interes pentru cunoasterea celuilalt. Asa ca isi provoaca elevii  – deja cauze pierdute in ochii majoritatii si, mai grav, in proprii lor ochi – sa se exprime. Interesul lui e sincer, numai ca nu are cum sa o dovedeasca. Nimeni nu il crede.

Paris, banlieue. Imigranti de diferite nationalitati si religii. Unii locuiesc ilegal in tara asa ca se poate intampla oricand sa li se intenteze proces de expulzare. Altii nici macar nu stiu sa vorbeasca franceza, printre acestia – si francezi nativi. „Ma numesc Carl . Imi place sa joc fotbal si sa fac nopti albe. Nu-mi plac oamenii ingamfati sau politicienii. Nu-mi place sa-l vizitez pe fratele meu in inchisoare.”

Ce faci cand un elev e inabordabil, cand nu raspunde nici la penalizari, nici la incurajari, nefiind decat o amenintare pentru ceilalti colegi? Incerci sa gasesti o explicatie pentru inexplicabil, dai vina pe cineva sau pe ceva? Tolerezi pana cand rabufnesti de indignare? Sau incerci sa scoti ce poate fi mai bun din ce e mai rau? Chiar daca asta nu inseamna nimc altceva decat o urma palida de speranta.

„Entre les murs” este jurnalul unui an scolar „povestit” din perspectiva unui profesor de franceza la un liceu problematic dintr-un cartier problematic al Parisului. Actorul ce interpreteaza rolul profesorului din film este Francois Begaudeau. Francois nu e actor profesionist, e in schimb romancier, jurnalist, critic de film pentru editia franceza a publicatiei Playboy, comentator sportiv si fost vocalist intr-o trupa punk. Intamplarile din film sunt in mare ale lui proprii, iar scenariul filmului, la scrierea caruia a participat adapteaza intamplari reale relatate in romanul omonim scris de el. Francois interpreteaza personajul cu o sinceritate dezarmanta. Dar la fel fac si copiii. Si el si ei sunt la primul rol din viata lor.

Filmul reuseste sa ridice semne de intrebare cu privire la educatie, societatea care isi pierde valorile, viitorul copiilor intr-o astfel de societate, integrare, toleranta, limbaj si vorbire ca elemente cheie ale culturii unei societati, toate astea privind rareori in afara celor patru pereti ai salii de clasa. Ceea ce face este sa provoace reflectii asupra generalului pornind de la o analiza a particularului, una  nedemonstrativa insa, in care nu exista vinovati pusi la colt si in care fiecare e vinovat fara nicio acuza.

„Entre les murs” e un film inegal ce propune fire narative pe care le lasa in aer, prezinta secvente ale caror cauzalitate sau finalitate nu iti sunt explicate si ridica asteptari pe care le ignora apoi. Numai ca este scris, jucat si regizat cu o sinceritate atat de brutala si este livrat cu atata naturalete incat, la final, nu retii niciunul dintre defecte.

Cel mai bun motiv pentru vizionarea unui film de doua ore umplute mai mult cu vorbarie decat actiune si fara un fir narativ solid, filmat aproape exclusiv intre patru pereti ai unei sali de clasa este faptul ca emotioneaza intr-o masura inexplicabila si aprinde speranta chiar si atunci cand tot ceea ce iti arata e descumpanire.

_________________________________________________________________________________________

“Entre les murs” a castigat Palme d’Or la editia din 2008 a festivalului de la Cannes.

Uzak iti da timp destul sa declini ideea de distantare. Trebuie, spre exemplu, sa suporti un plan fix in care Mahmut, protagonistul – un fotograf blazat care nu mai crede in nimic – se uita la un plan la fel de enervant de lung din „Calauza” de Tarkovski. Putin mai tarziu, cand planul nu se va fi consumat inca, iti dai seama ca Mahmut incearca sa il plictiseasca pe Yusuf – varul sau prea provincial a carui vizita se prelungeste prea mult – pentru ca acesta din urma sa se duca mai repede la culcare si sa il lase singur.

Filmul construieste spatii mari, umplute cu multa liniste, in care ai tot timpul sa reflectezi la diferite forme de distantare, de cele mai multe ori ale tale la fel de mult ca si ale personajelor. Ca atunci cand pleci din mediul in care ai crescut si nu te mai intorci in mod real niciodata, iar oamenii care vin de acolo nu mai au cum sa se apropie de tine. Se poate intampla ca distanta sa se adanceasca progresiv ca o prapastie ce izoleaza un individ de restul oamenilor, lasandu-l, in acelasi timp, exact in mijlocul lor. Poate fi masura cu care ajungi sa apreciezi un lucru dupa ce l-ai pierdut. Sau poate fi o pereche straina de pantofi pe care o azvarli in dulap pentru ca te deranjeaza dintr-un motiv sau altul.

Nuri Bilge Ceylan masoara distantele privind prin obiectivul unei camere de filmat a carei prezenta ramane de cele mai multe ori neutra. Privirea sa se dezice de orice fel de pozitie analitica si ramane doar pretextul unui martor. De aici incepe o poveste spusa simplu, intr-un ritm lent (dar foarte calculat, ca in toate filmele lui Ceylan) in care aceasta privire nonintrusiva lasa loc unui tip de introspectie, a personajelor si a privitorului deopotriva, comparabila cu cea a Calauzei incercand sa deschida vizitatorilor o cale prin Zona.

Citarea filmului „Calauza” in Uzak pare un fel de ax de referinta al discursului, cu atat mai mult cu cat este folosita plurisemantic. Este, in primul rand, reperul pentru „arta care a murit” (crezul in care a fost pusa in cui viata protagonistului), arta care nu mai exista, pentru care nu mai exista nicio finalitate, niciun interes, nicio pulsatie. Mahmut a ajuns la mijlocul vietii sale si lucreaza de zece ani ca fotograf pentru o fabrica de faianta. E blazat. Nu mai crede in nimic si traieste din inertie pe modul automat. Descopera intr-o deplasare prin tara un peisaj superb pe care vrea sa se opreasca sa il fotografieze. Isi inabuse imediat bruma de entuziasm si renunta spunand: „De ce sa-mi bat capul?”. Cui ii mai pasa de lucrurile astea? Intr-un unul dintre cele mai deconcertante momente ale filmului, in care autorul se joaca amestecand comicul cu tragicul, Mahmut priveste la un dvd cu filmul „Calauza”. Prima impresie este ca Mahmut o face pentru a-si recupera inspiratia. Sau pentru ca ii place foarte mult. Curand ne lamurim insa ca a pus dvd-ul cu Calauza pentru ca Yusuf, care isi petrece seara privind la televizor impreuna cu el, sa adoarma mai repede de plictiseala. Mahmut ramane singur. In momentul urmator, inlocuieste dvd-ul cu „Calauza” cu un film porno.

Moment in care citarea „Calauzei” devine un fel de arma a autorului prin care isi ironizeaza personajul si ridiculizeaza disperarea si blazarea acestuia. Dar pare ca o face cu eleganta pentru ca se foloseste de umor.

Si de autoironie. Ca in majoritatea filmelor sale, Ceylan pune in joc elemente foarte familiare lui. Isi distribuie cei mai apropiati memebrii ai familiei in roluri echivalente celor din realitate (in acest film mama, sotia, varul si un prieten apropiat, actori neprofesionisti care redau profunzimile personajelor cu o finete incredibila), filmeaza in locuri natale sau, in cazul de fata, in propriul apartament si, cel mai important, protagonistul nu se indeparteaza niciodata foarte mult de tipologia lui Ceylan insusi. Nu e exclus ca realizatorul sa-si fi pus pe masa propriile temeri, accentuate si duse cumva la extrem. Iar Uzak sa fie si o modalitate catarhica de a se smulge din pericolul blazarii definitive. Din pericolul de a nu mai crede in arta. In film.

Uzak – „Distant” – nu aduce nicio ameliorare in viata protagonistului. Mai mult, nu aprinde in niciun punct al sau speranta ca ceva se va schimba in bine. Mahmut ramane, poate mai mult ca niciodata, prizonier in lumea in care s-a incuiat singur, in izolarea din care nu mai are nicio sansa de evadare. E un film al carui sens se construieste pe o acumulare foarte lenta de detalii. Nu e propulsat de intorsaturi narative, e mai degraba o introspectie continua. Motivatia lungimii ultimului cadru al filmului nu este in niciun caz continutul sau narativ, pentru ca nu are niciunul, ci aceea de a pune un punct emfatic povestii prin construirea unei simple expresii faciale a protagonistului.

Cel mai bun argument pentru Uzak e faptul ca, prin demersul sau, iti accentueaza atat de mult anumite temeri incat, la finalul sau, primul impuls este sa te smulgi definitiv din amenintarea lor.

_________________________________________________________________________________________

Nuri Bilge Ceylan a castigat in 2008 premiul Cannes pentru regie cu pelicula “Uc Maymun” (Three Monkeys)