Cei doi activişti cunoscuţi sub numele de The Yes Men – Andy Bichlbaum şi Mike Bonanno – trebuie să fi enervat multă lume. Marile corporaţii pe care le-au înscenat nu au avut curajul să îi dea în judecată, probabil pentru că mutarea le-ar fi găurit şi mai mult imaginea. Au fost însă daţi în judecată de Camera de Comerţ a Statelor Unite pentru producţia „The Yes Men Fix the World” (2009), un film ce documentează câteva din festele puse la cale de cei doi. Filmul a deschis ieri, la MŢR, seria documentarelor propuse de către British Council în cadrul proiectului „British Documentary”, ce va aduce publicului bucureştean câte un documentar în fiecare luni, până la 20 decembrie, în sala Noul Cinematograf al Regizorului Român.
Rutina obişnuită a celor doi Yes Men constă în a folosi identităţi false şi a pretinde că sunt reprezentanţii unor corporaţii gen Exxon sau Halliburton, pentru a boicota aceste organizaţii colos, responsabile pentru varii calamităţi de proporţii. Una dintre cele mai reuşite, şi mai comice – pentru că cei doi sunt şi entertaineri în egală măsură ca şi activişti – înscenări este să reuşească să se facă chemaţi de BBC şi să pozeze, în faţa a sute de mii de telespectatori, drept reprezentanţii corporaţiei Dow Chemical, răspunzătoare pentru un dezastru provocat în Bhopal, India, în urmă cu 20 de ani.

Citeste mai departe pe Ginger Group

Una dintre multele apariţii enigmatice cu care nenumitul personaj principal Lone Man se întâlneşte pe parcursul călătoriei sale are asupra sa, pe lângă obişnuitul mesaj încriptat strecurat într-o cutie de chibrituri, o vioară. Îi spune că muzica continuă să rezoneze într-un instrument, mai ales dacă acesta este construit din lemn, multă vreme după ce muzicianul a încetat să cânte la el. Dacă găseşti resurse în tine, o poţi auzi. „La fel ca orice altceva, presupun că e o chestiune de percepţie”. Pe undeva, înţelegerea acestui aforism este echivalentă cu înţelegerea muzicalităţii filmului în sine şi înseamnă că probabil vei continua să îl „auzi” rezonând multă vreme după ce acesta se va fi terminat.

Elegant lipsit de orice intrigă consistentă, „The Limits of Control” se construieşte pe meditaţie, introspecţie, muzică şi stare. Şi, ca de obicei la Jarmusch, pe căutare. Şi aici e vorba de o călătorie, hai să-i spunem iniţiatică, în care prea puţin contează ce se află la capătul său, ci descoperirile care punctează fiecare etapă a drumului.

Citeşte mai departe pe Ginger Group

Filmul începe cu o poezie. Într-o imagine atemporală, luată undeva, într-o navă spaţială, obiecte şi corpuri plutesc.

Nu ştiu câţi oameni şi-ar dori să se afle, măcar pentru un interval scurt, în afara timpului, înţeles ca istorie, ca succesiune a realităţilor cotidiene care influenţează cursul vieţii tuturor celor prinşi în el. S-ar putea să fie puţin angoasant. Să fii conştient că acolo, în prezent, se inventează o mulţime de aparate tehnice care schimbă faţa cotidianului, aşa cum îl ştiai tu. Sau că acolo, în absenţa ta, copiii tăi bifează etape esenţiale ale vieţii. Sau că, în timp ce tu eşti în afara prezentului, ţara ta îşi schimbă numele, înfăţişarea, structura politică şi posibil şi cea socială. Sau, dimpotrivă, poate că la asta sperăm cu toţii, copleşiţi aşa cum ne găsim sub presiunea timpului.

„Out of the present” este probabil cel mai surprinzător şi mai emoţionant document vizual care poate pune această problemă, filosofică şi mistică în acelaşi timp, prin perspectiva unui eveniment istoric uşor localizabil.

citeşte mai departe pe Ginger Group

După proiecţia filmului, Michael Stewart – antropolog britanic şi membru al juriului în competiţiile Internaţional şi Student – vine în faţa spectatorilor pentru a modera o discuţie cu Cristi Puiu şi îl roagă să explice de ce „ne-a plictisit timp de două ore cu acest film”. Ne aflăm în ziua a 5-a a ediţiei cu numărul 10 a Festivalului de Film Documentar Astra Sibiu, unde Cristi Puiu a fost invitat, printre altele, să prezinte publicului un documentar favorit de-al său. Documentarul cu pricina este „The Store”, realizat de Frederick Wiseman iar remarca lui Michael Stewart este, evident, o glumă. Cu subtext.

Pe care nu au prins-o unii dintre spectatorii intraţi la film, care au părăsit sala înainte ca filmul să ajungă la creditele de final.

„The Store” este un documentar observaţional ce urmăreşte în detaliu varii procese interne ale funcţionării magazinului Neiman-Marcus din Dallas – un magazin de lux de dimensiuni impresionante.

citeşte mai departe pe Ginger Group

În Băiţa Plai, fiecare nor de ceaţă, fiecare piatră de pe asfalt, asfaltul în sine, totul musteşte de un pericol iminent. Se numeşte uraniu şi este un element chimic radioactiv. Mina „Avram Iancu” a funcţionat aici mai bine de 60 de ani, cu toate că efectele iradierii cu uraniu asupra locuitorilor şi în special asupra lucrătorilor în mină erau cunoscute, dar ascunse, de către autorităţi. Până să se obosească un inginer rus trimis de partid să îi lumineze pe localnici cu privire la acest aspect, minerii obişnuiau să bea apă venită direct din stânci. Şi nu vrei să te gândeşti ce boli poate provoca un astfel de obicei.

O cercetătoare măsoară gradul de iradiere în diferite puncte ale acestei zone. Descoperă, în curtea unei case, o cifră de iradiere care se apropie de 10, în condiţiile în care limita normalului este 0,20. Siderată, spune că până atunci aparatul de măsură nu a atins niciodată un asemenea nivel de iradiere. Mina „Avram Iancu” a fost închisă în 1998, numai că efectele iradierii cu uraniu nu trec atât de uşor. Substanţa chimică există în pietrele cu care se joacă copiii, în materialele de construcţii din care au fost ridicate casele, în aerul pe care îl inspiră toţi.

Călătoria prin această lume stranie, de o disperare aproape totală, este ghidată de un bătrân care pare a fi cel mai vechi şi cel mai longeviv lucrător din mină, şi care, culmea, a supravieţuit până la 79 de ani. Bătrânul rememorează secvenţe din deceniile în care a lucrat ca director al minei. De multe ori, zile în şir, a fost nevoit să stea în mină chiar şi când apa îi ajungea până la umeri, pentru că asta le mai dădea curaj muncitorilor pe care îi avea în subordine. Imaginea pare desprinsă din infern. „Şi, uite, sunt încă în viaţă”, spune el emfatic.

Blocurile din zonă par să se surpe. Interiorul lor ascunde personaje obscure şi decoruri sumbre. Bătrânul fost director găseşte pietre cu uraniu chiar şi pe drumurile des umblate. Un localnic adună ciuperci pădureţe pe care le vinde apoi. Ciupercile au crescut probabil alături de pietrele respective.

Ignorând tot acest spectacol lugubru, un băieţel angelic fluieră un cântec inventat de el, inspirând aerul otrăvit. Cu acest cântec aproape ireal, finalul contrapunctic al filmului atinge rezonanţe maxime. Desfiinţând aproape orice urmă de speranţă, ignorând orice urmă de umor, şi în final, emoţionând, filmul „Copiii uraniului”, trece printr-un registru larg al sentimentelor umane de culoare închisă, dar o face extrem de sugestiv.

__________________________________________________________________________________________

„Copiii uraniului” a câştigat premiul pentru cea mai bună cercetare într-un film documentar din competiţia România, în cadrul festivalului internaţional de film documentar Astra Sibiu 2009

Veselia necondiţionată. Te întrebi câţi oameni mai pot înţelege un asemenea concept. În “Surorile hazlii”, două surori singure din Maramureş îşi duc traiul atemporal cu o seninătate, împăcare şi veselie greu de înţeles. Pentru acest singur motiv, se poate spune că acest film înfăţişează o lume demult apusă.

Într-o gospodărie din Maramureş, Maria şi Ileana lucrează pământul, cresc animale, ţes covoare, fac pâine, taie lemne pentru iarnă şi gătesc exact ca acum mulţi ani, atunc când casa în care locuiesc încă era populată de părinţi, fraţi şi alte rude. Între timp, ceilalţi s-au stins iar ele au rămas singure. Dar asta nu e în niciun caz prilej de tristeţe sau păreri de rău. Dimpotrivă. Maria a fost chiar căsătorită timp de trei luni, dar a divorţat rapid de soţul ei la primul semn care i-a dat de înţeles că acesta este alcoolic. Maria este mai degrabă fericită că a luat această decizie, preferând să trăiască singură, dar împăcată, decât alături de un om care i-ar fi cauzat doar supărări şi ar fi aruncat-o, probabil, în cea mai lucie sărăcie datorită viciului său.

Ileana, sora ei, nu vorbeşte la fel de mult ca Maria, care găseşte o plăcere vizibilă în a se destăinui străinului care le cercetează existenţa cu uimire neîntreruptă. Dar Maria vorbeşte pentru amândouă. Povesteşte despre traiul lor simplu dar greu, despre muncile câmpului şi pregătirile pentru iarnă, despre poveştile de demult ale familiei lor. Cele două nu par a fi singure niciodată. Vecinii şi sătenii le vizitează des casa, le ajută când e nevoie, fiind de asemenea invitate la toate evenimentele de seamă care se petrec în sat. Cu toate acestea şi cu multe altele, Maria şi Ileana sunt perfect împăcate.

Descoperind şi înfăţişând o lume aproape neverosimilă pentru omul modern, realizatorul caută să o exploateaze filmic cât mai mult cu putinţă. Din păcate, nu îşi reţine aproape deloc uimirea descoperirii, lucru care scade din impactul potenţial al filmului. De asemenea, discursul suferă de pe urma unei lipse a structurării materialului filmat, ceea ce face ca filmul în sine să intre în umbra persoanjelor pe care mizează.

__________________________________________________________________________________________

“The Funny Sisters” a fost prezentat în cadrul competiţiei România, la festivalul internaţional de film documentar Astra Sibiu, 2009

„Adakale Stories” este un colaj de poveşti de pe insula pierdută Adakaleh, ştearsă de pe faţa pământului în 1970 de către regimul comunist. Situată în apropiere de Orşova, insula a fost complet acoperită de apele lacului de acumulare al hidrocentralei de la Porţile de Fier. Demersul filmului de recuperare a acestui loc pierdut sub ape constă în colectarea unor rememorări ale oamenilor care au trăit acolo. Descoperim astfel un loc paradisiac unde oamenii de diferite naţionalităţi trăiau laolaltă în cea mai deplină înţelegere, departe de trepidaţiile lumii de dincolo de ape.

Un început oarecum didactic prezintă istoria insulei de la primele atestări prin documente şi primele legende despre locuitorii săi până la momentul infam al distrugerii sale complete din 1970. Istoria oficială este apoi lăsată laoparte pentru a face loc relatărilor celor care au supravieţuit insulei. Adulţii şi bătrânii de acum reînvie momente importante sau evenimente mărunte care le caracterizau existenţa aproape atemporală: îngheţul de iarna care îi bloca pentru două luni pe insulă, făcând orice drum spre malul de dincolo inaccesibil; nunţile la care luau parte aproape toţi locuitorii insulei, chefuind zile în şir conform unei tradiţii proprii; jocurile idilice ale copilăriei; obiceiurile legate de venirea fiecărui anotimp; relaţiile familiare între toţi locuitorii insulei. Şi, în fine, amintirea cruntă a despărţirilor şi a distrugerii insulei care a înstrăinat locuitorii săi, alungându-i în diferite colţuri ale lumii.

Un film despre insula Adakale nu avea cum să nu emoţioneze, fiind vorba despre povestea unui loc paradisiac distrus cu brutalitate, răvăşind sute de vieţi. „Adakale Stories” ar fi emoţionat şi fără edulcorările pe care insistă destul de mult. Calitatea sa cea mai mare rămâne în valoarea de document pe care acest film o are. E o urmă de trecut care trebuie cunoscută, asumată şi păstrată.

__________________________________________________________________________________________

„Adakale Stories” a fost prezentat în cadrul festivalului internaţional de film documentar Astra Sibiu 2009, în programul „Turkey, the unknown neighbour”

Iată o întrebare intrigantă la care acest film nu dă răspuns. Dacă e de înţeles că în timpul războiului, toţi bărbaţii pleacă la luptă lăsând femeile singure, ce face ca, în condiţii absolut normale, bărbaţii să rămână complet părăsiţi de femei? Şi totuşi. Cum ar arăta o societate fără femei? Bărbaţii ar învăţa probabil să îşi spele singuri hainele, să facă curat, să gătească şi să hrănească animalele. Şi apoi?

În satul Riofrio, undeva în Spania, dintr-un motiv necunoscut, lipsesc aproape cu desăvârşire femeile, iar majoritatea bărbaţilor nu au cunoscut aproape niciodată proximitatea unei femei. Cei mai tineri, încă neresemnaţi, au pus la cale o „caravană” – vizita în satul lor a unui grup de 50 de femei disponibile, venite de prin alte părţi pentru o serată dansantă. Evenimentul trezeşte instincte adormite în bărbaţii din sat, astfel că ei orchestrează o întreagă desfăşurare de forţe: redecorează sala mare de sărbătoare a satului, pregătesc un festin, o plimbare a fetelor în oraş, găsesc chiar un cimpoier care să le cânte la petrecere. Fiecare are motivaţia lui: unii vor să îşi găsească o soţie, alţii caută o noră pentru fiu care să lucreze pământul, cei mai mulţi se gândesc, evident, la sex. Unii sunt sceptici şi ignoră cu totul „caravana”. Chimeno, beţivul satului, pare că este în căutarea dragostei. Şansele lui par minime: nu pare a putea sta departe de alcool şi toţi consătenii îl batjcoresc.

Ziua mare vine, autobuzul plin cu femei intră în sat şi nebunia se dezlănţuie. Bărbaţii se reped asupra femeilor într-un fel din care transpare destul de clar că nu prea sunt obişnuiţi cu prezenţa în carne şi oase a sexului feminin. Te aştepţi ca, dintr-un moment în altul, să se producă o catastrofă. Toate aşteptările sunt deturnate însă când persoanjul cel mai puţin probabil să reuşească îşi găseşte perechea multaşteptată.

La fel de mult o privire asupra singurătăţii, o interogare asupra rolului pe care îl poate avea femeia pentru bărbatul singur, cât o neaşteptată şi neverosimilă poveste de dragoste, „Esperando Mujeres”, în regia lui Estephan Wagner, promite a fi o dramă cu accente de umor negru şi sfârşeşte prin a fi o revigorantă lecţie despre speranţă. Filmul clarifică destul de târziu cine este protagonistul poveştii dar acesta este marele său atu, pentru că pregăteşte astfel, cu atît mai ingenios, surpriza neaşteptată adusă de final.

_________________________________________________________________________________________

„Esperando Mujeres” a fost prezentat în cadrul festivalului international de film documentar Astra Film Sibiu 2009, competiţia Student

În 1989, Eurogold, o companie australiano-canadiană, depune o cerere către guvernul turc în scopul obţinerii unei autorizaţii pentru a extrage aur din pământurile din apropierea oraşului Bergama, în regiunea Pergamon. O obţine în mai puţin de o lună. Începe să cumpere pământurile localnicilor iar aceştia sunt forţaţi să îl vândă pentru că altfel statul i-ar expropria şi ar vinde terenurile pe mult mai mulţi bani. Compania Eurogold începe să caute aur, vărsând cianură în râurile şi pământurile regiunii. Pergamon este un sit antic vestit pentru faptul că aici, era interzis să mori iar viaţa era sfantă. Dar nimic din toate astea nu contează atunci când în joc sunt foarte mulţi bani. Ignorând mulţimea de proteste ale localnicilor, care îşi văd întreaga existenţă călcată în picioare puţin câte puţin, compania continuă să opereze, poluând iremediabil zona.

Imagini cu proteste ale localnicilor din cele 17 sate ale regiunii sunt contrapunctate de argumente venite din partea companiei. În ciuda oricărei logici acceptabile, angajaţi ai acesteia susţin cu tărie în faţa camerei că efectele cianurii sunt mult exagerate iar frica populaţiei este alimentată de propaganda unor politicieni care nu vor ca activitatea companiei să continue.

Imaginile revoltătoare din Bergama alternează cu inserturi din care aflăm de numeroase exemple similare din alte părţi ale lumii: în 1992, în Ecuador, 400 de persoane au murit datorită deversărilor dintr-o mină de aur din Azuai Namibia; în 1993, în Idaho, 1200 de nativi americani au fost relocaţi cu forţa datorită deversărilor toxice din mina locală; în 1995, în Guyana 4 milioane de litri de noroi cu cianură au poluat cel mai mare râu al ţării – Omai.

În ciuda protestelor susţinute ale populaţiei locale, în ciuda deciziilor guvernamentale şi, într-un final, a hotărârii Curţii Europene a drepturilor omului din 2006 de a închide compania, Eurogold îşi continua încă acţiunea devastatoare. Procentul îmbolnăvirilor de cancer în regiune a crescut înfiorător. În Pergamon, viaţa nu mai e sacră.

__________________________________________________________________________________________

“Alethea” a  fost prezentat la festivalul international de film documentar Astra Sibiu 2009, în cadrul programului „Turkey, the unknown neighbour”.

Cu toţii ne dorim o viaţă mai bună. Căile proprii de a căpăta una e ceea ce poate face diferenţa între oameni. Unii visează peste măsura posibilăţilor de a acţiona. Alţii practică minciuna, înşelăciunea şi furtul pentru a ajunge acolo. Alţii luptă, rătăcindu-se poate, dar păstrându-şi demnitatea. „Carmen meets Borat” descoperă exemple din fiecare categorie. E ceea ce îi dă un iz de universalitate şi atemporalitate.

Glod, un sat în mijlocul pustietăţii, undeva în România. „Glod” mai înseamnă noroi şi nu e un cuvânt rău pentru a caracteriza acest loc. Un procent mare din populaţie e alcoolică şi analfabetă. Ionela Ciorobea are 16 ani şi e considerată de către săteni o „babă” deja pentru că în Glod, fetele se mărită de la 14, 15 ani. Numai că pe Ionela nu o interesează presiunile. Vrea mai degrabă să se căsătorească din iubire. Visează să plece în Spania, unde oamenii şi locurile sunt frumoase. De frică să nu prindă rădăcini în Glod, nu îi acordă nicio şansă lui Cristi, vecinul care pare a fi îndrăgostit de ea, deşi acesta nu pare o partidă dezamăgitoare. Dar în Glod, „nu e nimic”. Nu există niciun motiv pentru care să vrei să trăieşti în acest loc. Şi chiar dacă familia Ionelei este destul de înstărită în sat, Ionela visează să evadeze. Adoptă numele imaginar de Carmen. Scopul ei este să trăiască mai bine; de asemenea, e principalul „păcat”.

Visarea cu ochii deschişi pare a fi un viciu de familie. Tatăl Ionelei vrea să se îmbogăţească pentru a ridica nivelul de trai al oraşului. Când în sat apare Sasha Baron Cohen pentru a realiza infamul film despre un aşa-zis sat din Kazahstan, în viaţa localnicilor se produce o adevărată revoluţie. Actorul şi producătorul britanic îi păcăleşte, luându-i în derâdere în schimbul unor sume ridicole de bani, realizând o comedie al cărei profit este de ordinul milioanelor de dolari. Credulitatea se exploatează. Şi nu o singură dată. Un avocat american care pare mai motivat să se răzbune pentru o asuprire atavică decât să îşi ajute clienţii promite familiei Ionelei că vor câştiga o sumă imensă de bani dacă vor da în judecată compania americană de film. Îi târăşte până în America dar evident îi lasă baltă la primul eşec. La întoarcerea în sat, tatăl Ionelei găseşte totul pe punctul de a se prăbuşi. Sătenii îl privesc cu suspiciune, nu mai are niciun sprijin iar Ionela a suferit prima ei mare dezamăgire. Nimic nu pare a mai avea vreun sens. Dar viaţa se învaţă.

Documentând cu căldură viaţa simplă şi surprinzătoare în acelaşi timp a unei fete obişnuite, prinsă într-o reţea complicată de relaţii sociale prin care trebuie să îşi facă drum pentru a îşi găsi calea, filmul „Carmen meets Borat” emoţionează prin adevărurile esenţiale la care ajunge, pe o cale premeditată sau nu. Este un film cu substanţă atât prin conţinutul factual, cât şi prin cel semnificativ. La nivel de intrigă şi construcţie, poate rivaliza cu un film de ficţiune. Surprinzător, este doar jurnalul unei realităţi cotidiene plină de sens.

__________________________________________________________________________________________

“Carmen Meets Borat” a fost prezentat în deschiderea ediţiei a X-a a festivalului international de film documentar Astra Sibiu 2009, fiind inclus în programul „Made in Romania”