CONSTANTIN ŞI ELENA (2008, Andrei Dăscălescu)

După film, o să taci o vreme, gândindu-te probabil la proprii tăi bunici. O să te duci acasă amintindu-ţi secvenţe similare din viaţa lor, pe care le-ai văzut atunci când îi observai în acelaşi fel, nonintrusiv, cu o curiozitate tăcută. O să te gândeşti probabil că ţi-ar fi plăcut şi ţie să îţi filmezi bunicii, mai ales dacă acum nu mai sunt.

O să te întrebi din ce se compune emoţia ta. A fost simplu, elocvent, comic şi grav în acelaşi timp. Ideea de a filma bunicii fără niciun fel de intenţie regizorală, ci urmărind pur şi simplu cum sunt şi ce fac ei, aici şi acum, o să ţi se pară elementară şi genială. O să îţi aduci aminte că secvenţa în care analizează amândoi cutia de Pepsi ca pe un lucru curios si nou, neştiind dacă e bere sau alt lichid te-a făcut să râzi şi să plângi în acelaşi timp.

O să te gândeşti că e lucru mare ca un film să îţi provoace asemenea reacţii fundamentale, făcându-te părtaş la o familiaritate universală. Mai ales că nu foloseşte nicio retorică pentru a atinge acest scop. Mai ales când ştii că realizatorul habar n-avea că face un film primele dăţi când şi-a fixat camera nouă pe trepied şi a început să o testeze filmându-şi bunicii. Vroia probabil să înveţe să îi descopere subtilităţile în situaţii diferite de iluminare. Aşa că aşeza camera şi lăsa subiecţii, bunicii adică, să se desfăşoare. La un moment dat, s-a prins că ceea ce trage în cadru e un film şi a început să îl trateze ca atare. Decizia de a se implica minim în cadrul filmat e cea mai bună decizie regizorală pe care o poate lua. Mai are atributul că devine, de la sine, stil. Care stil e urmat coerent de-a lungul filmului, susţinut şi livrat până la ultima secvenţă şi ultimul cadru.

O să te gândeşti probabil că, fără să vrea, „Constantin şi Elena”, filmul care nu ştia despre sine că e un film, atinge teme fundamentale cum ar fi iubirea care rezistă proaspătă jumătate de secol, bătrâneţea şi doza de umor care o face suportabilă şi umană, moartea şi renaşterea ca doua fete ale aceleiasi monede.

În fine. Probabil că o să îţi doreşti ca atunci când te vei face mic, să îţi filmezi şi tu bunicii.

_____________________________________________________________________________________

„Constantin şi Elena” a câştigat First Appearance Award la International Documentary Film Festival din Amsterdam, menţiunea specială a juriului la Festivalul de film de la Sarajevo, premiul pentru debut la TIFF şi a fost  nominalizat pentru cel mai bun film documentar la premiile Gopo.

THE TAKE (2004, Avi Lewis, Naomi Klein)

Occupy. Rezist. Produce.

Imagini de arhiva de pe la inceputul anilor 2000 o arata pe Naomi Klein intr-un interviu, in cadrul emisiunii britanice HardTalk. Naomi Klein devenise deja cunoscuta drept cea mai activa figura feminina a miscarii antiglobalizare, cartile ei „No Logo” si „The Shock Doctrine” fiind remarcate chiar si in Romania. Gazda „HardTalk” nu isi poate infrana atitudinea fata de autoare si o prezinta publicului prin intrebarea retorica: „In afara de proteste, ce mai stie sa faca?”. Nu o lasa sa termine nicio propozitie, in schimb o someaza agresiv sa ii sugereze alternative la cartelile, aceleasi dintotdeauna, impotriva globalizarii. Cativa ani mai tarziu, Naomi Klein realizeaza, impreuna cu jurnalistul canadian si sotul ei Avi Lewis, documentarul „The Take”. Filmul vine ca cel mai bun raspuns, si cel mai surprinzator, la intrebarea gazdei HardTalk.

Chiar asa. La inceput de secol XXI, ce mai are de oferit sau de promis miscarea de stanga si care mai poate fi alternativa la capitalism si globalizare? Citeste mai departe »

SHINE A LIGHT (2008, Martin Scorsese)

40 de ani mai tarziu

“E  o mica problema. Daca Mick sta in fata reflectorului mai mult de 18 secunde, o sa se aprinda.” „Cum adica o sa aprinda?” „O sa ia foc, din cauza caldurii.” „Vrei sa spui, cu flacari si chestii d-astea?” „Da, o sa ia foc.” „Pai nu putem sa facem asta. Nu putem sa ii dam foc lui Mick Jagger.” „Dar ne place efectul.” „Ne place efectul dar nu putem sa ii dam foc lui Mick Jagger. E simplu”.

Septembrie 2006, Manhattan, New York City. Martin Scorsese si maistrul sau de lumini se sfatuiesc in privinta unui efect de iluminare care sa inunde scena de la Beacon Theater, acolo unde Rolling Stones urmeaza sa sustina un concert parte a turneului A Bigger Band Tour. Concertul este organizat in scopuri caritabile de Fundatia Clinton iar Scorsese se ocupa de inregistrarea acestuia si de regia unui documentar despre trupa. Marty e foarte stresat. Pe langa faptul ca lui Mick Jagger nu prea ii convine decorul desi regizorul avea impresia ca acesta fusese cel ce optase pentru designul respectiv, in plus Mick nu se poate hotari la o versiune finala (de fapt nici macar probabila) a listei pieselor pe care le vor interpreta The Stones. Iar Marty vrea sa poata prezice fiecare miscare si acord de pe scena pentru a putea surprinde cu camerele de filmat absolut tot ce e important . Pentru ca Marty e foarte calculat si foarte precis.

Setlistul apare langa Scorsese si echipa lui cam la primul acord al primei piese din concert. Ar putea parea cam tarziu, dar Marty se descurca. I-a urmarit pe Rolling Stones inca de la primele aparitii, „cresterea” lui  a coincis cu cea a trupei britanice. Asa ca stie la ce sa se astepte. Intr-un interviu acordat publicatiei London Observer in august 2007, Scorsese marturisea: „Sa va spun cum stau lucrurile. Intre 1963 si 70, muzica pe care o faceau, am descoperit ca gravitez in jurul ei. O ascultam foarte mult. Si in cele din urma, a inspirat filme precum Mean Streets, intr-o anume masura Raging Bull si cu siguranta Goodfellas, Casino si alte filme facute ulterior”. „Le datorez enorm. In mintea mea, filmul asta a fost facut acum 40 ani. S-a intamplat doar sa poata fi filmat abia acum”. Citeste mai departe »

ENTRE LES MURS (2008, Laurent Cantet)

Portret de grup cu profesor

Noi crezum, voi crezeati, ei crezesc. „Spiritual”, adica ce vrea sa zica? Si „inselator”? „Austriac”, c’est quoi? Subjonctiv imperfect? Trebuie sa fii nebun, burghez sau homosexual ca sa il folosesti in exprimarea libera.

Clasa a 8-a, ora de franceza. Profesorul le cere elevilor sa redacteze un autoportret. Asta inseamna sa scrie cate ceva despre cine sunt ei, ce le place si ce nu le place sa faca. Pretext pentru instigare la exprimare. Oare sa fie ceva in neregula cand o eleva de 14 ani se descrie astfel: „Ma numesc Esmeralda Ouertani. Vreau sa devin politista sau rap-erita. Imi place sa mananc, sa dorm si sa o ard cu tovarasii mei din cartier”?

Profesorul de franceza nu e foarte uimit. Pare mai degraba resemnat sa asculte cu rabdare lucruri de genul asta. Sau sa faca fata supararii inexplicabile a unei eleve care decide sa nu mai vorbeasca cu el datorita faptului ca i se cere sa citeasca un text cu voce tare, sustinand ca profesorul are ceva cu ea, ca „doar mai sunt si alti copii in clasa”. Sau sa fie amenintat si imbrancit de alt elev. Cand toate tacticile sale de profesor esueaza, singura „arma” care ii ramane este omenescul interes pentru cunoasterea celuilalt. Asa ca isi provoaca elevii  – deja cauze pierdute in ochii majoritatii si, mai grav, in proprii lor ochi – sa se exprime. Interesul lui e sincer, numai ca nu are cum sa o dovedeasca. Nimeni nu il crede. Citeste mai departe »

UZAK (2002, Nuri Bilge Ceylan)

Despre distante irecuperabile

Uzak iti da timp destul sa declini ideea de distantare. Trebuie, spre exemplu, sa suporti un plan fix in care Mahmut, protagonistul – un fotograf blazat care nu mai crede in nimic – se uita la un plan la fel de enervant de lung din „Calauza” de Tarkovski. Putin mai tarziu, cand planul nu se va fi consumat inca, iti dai seama ca Mahmut incearca sa il plictiseasca pe Yusuf – varul sau prea provincial a carui vizita se prelungeste prea mult – pentru ca acesta din urma sa se duca mai repede la culcare si sa il lase singur.

Filmul construieste spatii mari, umplute cu multa liniste, in care ai tot timpul sa reflectezi la diferite forme de distantare, de cele mai multe ori ale tale la fel de mult ca si ale personajelor. Ca atunci cand pleci din mediul in care ai crescut si nu te mai intorci in mod real niciodata, iar oamenii care vin de acolo nu mai au cum sa se apropie de tine. Se poate intampla ca distanta sa se adanceasca progresiv ca o prapastie ce izoleaza un individ de restul oamenilor, lasandu-l, in acelasi timp, exact in mijlocul lor. Poate fi masura cu care ajungi sa apreciezi un lucru dupa ce l-ai pierdut. Sau poate fi o pereche straina de pantofi pe care o azvarli in dulap pentru ca te deranjeaza dintr-un motiv sau altul.

Nuri Bilge Ceylan masoara distantele privind prin obiectivul unei camere de filmat a carei prezenta ramane de cele mai multe ori neutra. Privirea sa se dezice de orice fel de pozitie analitica si ramane doar pretextul unui martor. De aici incepe o poveste spusa simplu, intr-un ritm lent (dar foarte calculat, ca in toate filmele lui Ceylan) in care aceasta privire nonintrusiva lasa loc unui tip de introspectie, a personajelor si a privitorului deopotriva, comparabila cu cea a Calauzei incercand sa deschida vizitatorilor o cale prin Zona. Citeste mai departe »